sâmbătă, 30 martie 2013

Recenzia unei urcări în fugă

Nu este un secret pentru nimeni faptul că nu mai sunt în formă. Acesta însă nu constituie un motiv serios pentru a nu mă înscrie, în scopul de a mă face de râs, la una din competițiile sportive din București, și anume Tower Center Up Run
 
Partea cea mai interesantă pentru mine a fost înainte de start, poate și pentru că a durat mai mult decât cursa. Lumea stătea adunată aproape intim la intrarea în casa scărilor, așteptându-și rândul. Fiecare pornea în ordinea numărului asociat, la intervale de 10 secunde, pentru a nu se produce îmbulzeală. Eu am avut numărul 053 și îmi petrecusem deja ceva timp căutându-l pe 052 că să-l intimidez, cu amenințări cum că-l voi depăși fără milă. Nu l-am găsit. În aceste condiții mi-am îndreptat atenția spre 051, un băiat liniștit, care mi-a spus calm că amenințările mele îl lasă rece, el fiind fumător, locuind la parter și neavând nici-un zel în direcția către vârf. Timpul lui a fost cu 20 secunde mai bun decât al meu. 
 
De îndată ce-am trecut de poarta de start, am sprintat cu viteză maximă pe cei aproximativ 10m până începeau scările. Asta făcea parte din strategia mea de a câștiga câteva secunde în plus, strategie pe care o aplicam cu un firav succes la probele de rezistență de la orele de sport din liceu. Dar nu vă entuziasmați, secundele (sau poate secunda) câștigate au fost pierdute la final când am virat dreapta, ca și până atunci, dar de data asta într-o ușă închisă. Traseul continua în plan orizontal, în stânga, spre linia de final, dar marcajul lipsea. 
 
La etajul 3 văd în capul scărilor o cameră de filmat pe care un domn o ținea pe umăr. Poziția mi-a dat de înțeles că filmează, așa că sprintez și zâmbesc în același timp, pentru a ieși bine în cadru, dar scot și limba ștrengărește, semn că treaba e floare la ureche. Presupun că asta e secvența la care s-a referit maică-mea când mi-a zis că m-a văzut la televizor urcând pe scări și că-mi stătea bine în tricoul galben. Mai târziu nici maica-mea n-ar fi zis că mai arătam bine.
 
La etajul 5 comut de la pasul care acoperă două trepte, la cel de-o treaptă. Tot la etajul 5 avea să se urce mai târziu, în liftul pe care-l luasem la coborâre, un puști de 8 ani, gâfâind. "Am obosit, mă dor picioarele, mă duc la șah", avea să-i spună unui domn, care gâfâia și el. L-am privit cu admirație, șahul fiind singurul sport pe care-am reușit să-l practic mai mult de două săptămâni în copilărie. Adică vreo patru ani, care mi-au conferit statutul de adversar de temut pe puntea feribotului Navimag de la sud de Chile, douăzeci de ani mai târziu. Dar despre această poveste de succes moderat poate într-un episod viitor.
 
Să revenim la cursa de azi. Sunt acum la etajul 9, unde urcarea pe scări se dovedește a fi ceva special. Constat că nu mai pot alerga și e cazul să încep să merg. Merg spre etajul 10, unde apare o altă cameră, călăre pe umărul unui alt domn. Nu mai este nevoie să scot limba și aici, atârnă deja afară.

La etajul 11, o fată dintre organizatorii de pe traseu mă întreabă "mai puteți?". Îi răspund afirmativ la obrăznicie, care mă motivează să reiau sprintul. Îl reiau pentru vreo cinci trepte, apoi revin la mersul istovit de dinainte.

De pe la etajul 15 am inceput să am halucinații. Iepuri gigantici îmi zâmbeau, câteva marmote cu pălării improvizate din staniol îmi făceau poze cu mobilele, iar zona cu trepte dintre etaje se contorsiona într-un fel de banda Moebius. Dupa ce m-am izbit de ușa de la etajul 22 de care ziceam mai sus și m-am trezit pe culoarul spre sosire, am sprintat pentru efect de sfârșit într-un stâlp cu abțibilduri ale sponsorilor pe care eu l-am vazut ca finish, și-am ricoșat intr-un mod fericit fix prin poarta de final, intrând intr-un cor de oameni care tușeau la unison, probabil din cauza aerului rece și uscat.

Desi aceasta nu este o poveste de succes, sau mă rog, un succes mediocru (citiți aici o poveste de succes), masa și dansul au avut loc la restaurantul Naser, unde Devotat susține că se găsește cel mai bun humus din București.

luni, 10 decembrie 2012

Cu bicicleta pe barcă. Spre Uruguay. De departe.


Buenos Aires. Sunt la intrarea în terminalul Colonia Express, pregătit să iau barca către Uruguay. Un tip intră cu o bicicletă în terminal. E bronzat și are părul lung, prins într-o coadă. Îmi amintesc că în urmă cu aproximativ zece zile, în Rosario, un oraș aflat la 300km de Buenos Aires, tipul de la recepția hostelului îmi spusese că un alt român trecuse cu două săptămâni înainte pe la același hostel, venind pe bicicletă din Mexic.

Trec de controlul de bagaje, iau ștampila de ieșire din Argentina și, curios, și cea de intrare în Uruguay, deși nici n-am pășit pe barcă încă. Mă așez pe un scaun și privesc lumea din jur. Apare și biciclistul și se așează pe o bancă în partea opusă celei în care stau. Încerc să văd dacă observ ceva care să-i trădeze originea, o articol de îmbrăcăminte, un brand cunoscut de încălțăminte. Stăm prea departe unul de celălalt ca să văd țara de pe coperta pașaportului.

Îmi spun că șansele sunt mici să fie aceeași persoană. Omul seamănă oricum cu un sud-american. Parcă nici nu are bagaje prea multe, poate e un argentinian care a plecat prin Uruguay pentru o tură cu bicla. O geantă care pare a căra o chitară de dimensiuni mici stă prinsă de bicicletă.

Mă urc pe barcă și ocup un loc la geam. După câteva minute, îl observ așezându-se pe rândul din spate. Scoate un dslr din geantă și face câteva poze prin geamul murdar. Îmi amintesc că atunci când îl urmăream în terminal l-am observat suflând pentru a usca ștampila de pe pașaport, un gest pe care îl făcusem și eu. Un argentinian probabil n-ar prețui prea mult o ștampilă de Uruguay în pașaport.

"Hey, where are you coming from?", îl intreb, mizând măcar pe o mică poveste despre pedalat prin America de Sud.
"Where do I come from, or where I'm originally from?"
"Both."
"I'm coming from Mexico, but I'm romanian."

Rareș, din Hațeg.


duminică, 8 iulie 2012

Robotronii

M-am hotărât să scriu despre un subiect pe care l-am mai dezbătut acum câțiva ani împreună cu niște prieteni de-ai mei din mediul științific românesc.

Poate vă mai amintiți, voi cei de cu vârste cuprinse între 30 de ani, de emisiunea lui Alexandru Mironov de pe vremuri. Știință și Imaginație parcă se numea. Programul plin de știință și imaginație includea un serial talk-show cu doi băieți cu vârste cam pe la 10 ani, care sfărâmau cu geniul lor ecranele teveurilor alb negru, sau chiar și color pe alocuri.

Cei doi vorbeau altă limbă, un fel de engleză marțiană, pomenind niște entități la care doar dacă încercai să te gândești puteai fi răpit de extratereștrii. Robotroni, hadroni, atlantykroni. Băieții aveau multă știință și imaginație de împărtășit lumii cu mațele goale din fața teveurilor alb-negru, sau chiar și color pe alocuri.

Discuțiile între vecini seara pe bancă la bloc mă făceau să mă simt ultimul elev. În timp ce eu mă chinuiam cu problemele din culegerea de Petrică, băieții ăia descifrau misterele universului. Nu-i exclus să fi vorbit chiar de bosonul Higgs, dar ce să înțeleagă un neștiutor ca mine, preocupat îndeosebi de campionatul de pătrățel pe scări de bloc. 

Știrea recentă cu bosonul m-a făcut să-mi reamintesc de cei doi geniali. Am întrebat din nou câțiva prieteni din mediul academic și din câteva cercuri științifice în care mă învârt și nimeni n-a mai auzit nimic. Mai știe cineva dintre voi, cei 3 cititori ai acestui blog, ceva de ei? Au plecat din țară? Au spațiu în emisia OTV?

sâmbătă, 30 iunie 2012

Muzicienii văzduhului

Pe măsură ce înaintez pe culoarul dintre scaune imitând mersul de rață, văd antebrațe acoperite în tatuaje complexe și colorate, eventual asortate cu tricouri cu tipare la fel de complexe și colorate. La clasa business e plin de rockeri care probabil se îndreaptă către Rock the City. București.

Ajuns la scaunul meu, constat că n-am loc deasupra să-mi așez geanta care-mi provoca mersul de rață. Ar fi loc pentru o geantă care-i cazată vis-a-vis și care, odată mutată, ar crea loc aici pentru geanta mea. Locurile de sub geanta cu pricina sunt ocupate de un domn corpolent care stă pe toate cele trei scaune, șezând peste soție și copil, dispuși la stânga, respectiv la dreapta dânsului. 

- Mă scuzați, pot să mut geanta dvs. aici că să o pun pe-a mea în locul ei?
- Nu, răspunde categoric doamna. Am lucruri pentru copil acolo. 
Dar brusc devine amabilă și propune o rearanjare. Iese de sub soț și rearanjăm. Totul e în ordine. Se bagă la loc sub soț.

Un rocker se desprinde de pe locul lui și se îndreaptă spre toaletă să-și refacă machiajul în vederea decolării. Domnul corpolent îl observă și o întreabă nonșalant pe soție:
- Ăștia-s de la Lady Gaga?
- Nu, dragă, răspunde soția, amuzată, și apoi clarifică elocvent, Lady Gaga vine abia în august.

duminică, 19 februarie 2012

Flori, fete și băieți

Un prieten îmi spunea mai demult că are oroare să cumpere flori pentru gagică-sa. Se rușina când oamenii se uitau lung la el pe stradă și când vecinii îl salutau pe scara blocului, zâmbindu-i cu subînțeles. Ba chiar și câinii cartierului îl lătrau la intrarea pe alei.

Bărbații sfioși, spre deosebire de mine, eu fiind un adult cu o desăvârșită siguranță de sine, șovăiesc la intrarea în florărie mai ceva ca la dentist. Dacă n-ar fi un gest bizar, majoritatea ar dori să poarte cagulă, sau chiar un ciorap de damă pe față, să ia primul buchet deja făcut, să lase banii potriviți și să dispară, ținând buchetul la spate.

Odată pe stradă trebuie aplicată o strategie optimă pentru ascunderea buchetului, în funcție de tipul acestuia. Cele mai nasoale, aud de la diverși prieteni timizi, sunt alea care nu se pot ține în jos. Pe astea n-ai cum să le ascunzi la spate, fără să ții mâna într-o poziție incomodă, care nu numai că-ți va amorți, dar va atrage și privirile celor din jur.

Cercetătorii americani au descoperit că în lumea bărbaților, a cumpăra flori unei femei care ți-a căzut cu tronc, e motiv de făcut mișto. Asta declanșează un sentiment de solidaritate în alte fete, martore la eveniment. Faci o glumă nevinovată la adresa nefericitului, despre freziile pe care le-a oferit unei fete și alta îți sare la beregată. "Ce-ai, mă, cu el? Ce, nu se mai pot face gesturi din astea romantice?"

Comunitatea științifică a facut un studiu utilizând două stereotipuri legate de comportamentul masculin, și anume afinitatea pentru bere și pentru fotbal. Au urmărit felul în care reacționează femeile când gestul de a cumpara flori pentru o gagică este ca și cum ai cumpăra bere ca să vezi un meci cu prietenii. Li s-a spuns că prietenii masculi încuviințează acest gest prin remarci prietenești de tipul: "Coaie, dacă dai pe la supermarket, nu cumperi și niște flori pentru Ileana? Am văzut o tanti în față la Megaimage cu niște gladiole superbe."

Studiul a scos la iveală ceva șocant. Cumpăratul florilor ar ajunge astfel o activitate de rutină. A oferi flori iubitelor și nevestelor ar cădea în ordinar până la derizoriu. Ce fată și-ar mai dori flori în aceste condiții?! Suferința. Umilirea publică. Ironia amicilor. Acestea trebuie să însoțească oferitul florilor, pentru a fi apreciate.

În concluzie, dragi cititoare, când mai auziți o ironie la adresa unui aducător de flori, încurajați-l pe cel care-a făcut-o, ba chiar puteți completa și voi cu o ghidușie bine ticluită. Altfel se duce naibii gestul romantic.