Paul scrie

Un prieten îmi spunea mai demult că are oroare să cumpere flori pentru gagică-sa. Se rușina când oamenii se uitau lung la el pe stradă și când vecinii îl salutau pe scara blocului, zâmbindu-i cu subînțeles. Ba chiar și câinii cartierului îl lătrau la intrarea pe alei.

Bărbații sfioși, spre deosebire de mine, eu fiind un adult cu o desăvârșită siguranță de sine, șovăiesc la intrarea în florărie mai ceva ca la dentist. Dacă n-ar fi un gest bizar, majoritatea ar dori să poarte cagulă, sau chiar un ciorap de damă pe față, să ia primul buchet deja făcut, să lase banii potriviți și să dispară, ținând buchetul la spate.

Odată pe stradă trebuie aplicată o strategie optimă pentru ascunderea buchetului, în funcție de tipul acestuia. Cele mai nasoale, aud de la diverși prieteni timizi, sunt alea care nu se pot ține în jos. Pe astea n-ai cum să le ascunzi la spate, fără să ții mâna într-o poziție incomodă, care nu numai că-ți va amorți, dar va atrage și privirile celor din jur.

Cercetătorii americani au descoperit că în lumea bărbaților, a cumpăra flori unei femei care ți-a căzut cu tronc, e motiv de făcut mișto. Asta declanșează un sentiment de solidaritate în alte fete, martore la eveniment. Faci o glumă nevinovată la adresa nefericitului, despre freziile pe care le-a oferit unei fete și alta îți sare la beregată. "Ce-ai, mă, cu el? Ce, nu se mai pot face gesturi din astea romantice?"

Comunitatea științifică a facut un studiu utilizând două stereotipuri legate de comportamentul masculin, și anume afinitatea pentru bere și pentru fotbal. Au urmărit felul în care reacționează femeile când gestul de a cumpara flori pentru o gagică este ca și cum ai cumpăra bere ca să vezi un meci cu prietenii. Li s-a spuns că prietenii masculi încuviințează acest gest prin remarci prietenești de tipul: "Coaie, dacă dai pe la supermarket, nu cumperi și niște flori pentru Ileana? Am văzut o tanti în față la Megaimage cu niște gladiole superbe."

Studiul a scos la iveală ceva șocant. Cumpăratul florilor ar ajunge astfel o activitate de rutină. A oferi flori iubitelor și nevestelor ar cădea în ordinar până la derizoriu. Ce fată și-ar mai dori flori în aceste condiții?! Suferința. Umilirea publică. Ironia amicilor. Acestea trebuie să însoțească oferitul florilor, pentru a fi apreciate.

În concluzie, dragi cititoare, când mai auziți o ironie la adresa unui aducător de flori, încurajați-l pe cel care-a făcut-o, ba chiar puteți completa și voi cu o ghidușie bine ticluită. Altfel se duce naibii gestul romantic.

Ieri Cărtărescu a zis la un moment dat turnesol, dar nu știu în ce context, pentru că ațipisem, și cuvântul turnesol m-a trezit, deoarece nu l-am mai auzit din clasa a 8-a, cred, din timpul orei de chimie, și pentru câteva secunde am fost transportat în timp și-am văzut-o pe profa de chimie cu silueta ei gubavă și cocul de păr gri-bej, zâmbind când îi povesteam cum l-am văzut la televizor pe un doctor celebru de la noi din oraș, care a fost păcălit de niște băieți de la o televiziune care probabil nu mai există acum, care puneau întrebări capcană pe stradă, întrebarea în cauză făcând referire la H2O ca substanță dăunătoare, și mi s-a părut că "turnesol" sună ciudat în contextul dialogului în engleză pe care Cărtărescu îl purta cu un domn scriitor suedez care avea ghete maro, în deplină armonie cu sacoul adecvat gri-Stockholm, care punea într-o lumină neprielnică sacoul lui Cărtărescu, cu mâneci un pic prea lungi, pentru că nu părea c-ar fi și în engleză tot turnesol, în ciuda mișcării de încuviințare din cap a scriitorului suedez, semn că urmărește firul discuției, deși e mai probabil că tournesol, din franceză, să-l fi dus cu gândul la floarea-soarelui, caz în care ceea ce spunea Cărtărescu n-ar mai fi avut sens, deși sunt convins că avea, chiar dacă nu știu sigur asta, pentru că ațipisem, cum ziceam, ci pentru că sala părea în consens, și când spun sală, mă refer la domnul din fața mea care era absorbit de discuție, sau poate avea și el ochii închiși, că nu puteam vedea din spate, dar chiar și fără sens pentru el, suedezul, scriitorul, nu l-a întrerupt din istorisire.

Litmus. Așa se zice turnesol în engleză. Am dat azi din întâmplare peste cuvânt.

Era pe vremuri la tv o reclamă la vodkă în care un individ apărea înconjurat de câteva fete îmbrăcate doar în lejerie intimă, văitându-se că e grea singurătatea în nopțile lungi de iarnă din nord.

Situația stă de fapt altfel aici în nordul înghețat. Citesc astăzi că străjerii suedezi ai eticii publicității (Reklamombudsmannen) au sărit pe o reclamă a vecinilor de mai la sud, danezii de la Jack & Jones, în care niște dudui prezentabile apar îmbrăcate sumar, călărind niște juni leșinați. Pentru a evita aceste situații, bărbații sunt sfătuiți să intre în clubul online de fitness Jack & Jones, unde nu prea afli nimic legat de fitness, dar poți să te uiți la cum se apleacă domnișoara de pe ecran în timp ce mai comanzi un tricou și niște blugi.

Unul din motivele invocate a fost că, chipurile, reclama este depreciativă la adresa femeilor, prezentându-le ca pe niște obiecte sexuale, dezbrăcate și executând mișcări provocatoare.

Eu prefer să o văd în pantaloni scurți pe duduia respectivă decât pe indivizii care apar în spate. Dacă nu i-ați văzut nu vă faceți probleme, nici eu nu i-am observat de prima oară. Niște tolomaci care se mișcă caraghios într-o încercare de-a o imita pe fata în haine sport. Este din ce în ce mai clar care sunt de fapt obiectele sexuale în acest clip.

În orice caz, trebuie să-i fiu recunoscător lui Reklamombudsmannen c-am aflat de această minunată campanie. Mă duc să mai fac niște fitness.

Cowboys & Aliens. Sau cu alte cuvinte, Hollywood e în pană de idei noi.

Într-un moment de defilare letargică pe facebook, am ajuns pe un link către un o transmisie live din Londra, unde regizorul Jon Favreau dădea un interviu cu ocazia lansării filmului. Omul spunea că lumea a cerut ceva deosebit, ceva nou, şi iată, văcarii şi extratereştrii îşi dau mâna şi creează o simbioză cinematografică de neuitat. Acelaşi Jon Favreau pe care l-am apreciat în Very Bad Things.

De filmul ăsta cred c-am scăpat, nu mă simt ispitit, dar în ultima vreme îmi iau din ce în ce mai multe ţepe. Sunt îngrijorat. Nu mă mai pot baza nici pe garanţia unor nume de calibru. 

Robert De Niro m-a surprins de curând în blenoragia intelectuală numită Limitless, în care am fost ţinut de mână într-o puerilă cursă cu caruselul. Păcat de idee.

Horrible Bosses. Kevin Spacey. Trebuie să fie bun. Dar nu e. O suită de situaţii credibile doar dacă ai mai puţin de zece ani şi amuzante dacă eşti încă la grădiniţă. Motherfucker Jones mai reuşea să mă oprească din molfăit floricele ca să râd niţel.

O să încep să revăd filme mai vechi. Măcar să evit decepţiile.

La câteva săptămâni după ce-am ajuns în Suedia am dat peste un articol scris de un australian pe nume Dickman, Ştii c-ai fost de prea mult timp în Suedia, când ...

Ca să fiu un pic răutăcios, aş zice că probabil simți că vrei să pleci din Australia când numele tău e Dickman. Dar punctele din articol sunt amuzante. La început m-a amuzat absurdul lor.

Acum încep deja să cred că există poliţia clătitelor şi-a supei de mazăre, care se asigură că cetăţenii nu le mănâncă în alte zile decât joi. În dulap am 20 de nuanţe de gri. Altfel de haine n-am văzut în magazine. Acum în iulie e normal ca oraşul să fie pustiu, e luna în care lumea pleacă în vacanţă. Toată lumea. Şi e firesc ca o cafea să coste 5 euro. Și sunt în stare să mai adaug puncte în listă.

Astăzi se fac 4 ani de când am început să fiu de mult timp în Suedia.