vineri, 27 august 2010

Sindromul debirocratizării eşuate

- Bună ziua, vreau să-mi fac şi eu un cont. Am nimerit bine ghişeul?
- Nu, aici e doar pentru actualizări. Mergeţi la colega.
- Dar am stat 5 ore la coadă, nu puteţi să-mi luaţi dvs. formularu' vă rog?
- Nu avem suportul necesar. Mergeţi vă rog la colega.

...

- M-au trimis la dvs. ... pentru un cont nou ... ?
- Aţi completat declaraţia?
- Da.
- Lăsaţi-o aici cu copie după buletin. Durează cam 1-2 săptămâni.
- Aşa mult?
- Ehee, pe vremuri dura şi-o lună şi lumea era mulţumită ...

...

- Vreau să-mi unesc activitatea cu un coleg. Unde obţin aprobare?
- Completaţi declaraţia asta, o lăsaţi la noi cu copie după buletin şi veniţi să luaţi confirmarea peste 2 săptămâni, marţi şi miercuri între 11 şi 13 sau joi între 8 şi 10.
- Da' aveţi copia mea de pe buletin de când mi-am făcut contu' ... 
- Nu contează, e posibil să fi schimbat buletinu' între timp, ne trebuie copie nouă ... Ah, şi trebuie şi copie după buletinul colegului şi o declaraţie pe proprie răspundere că e de acord.
- Asta e tot tipizată?
- Nu, poate s-o scrie de mână.

...

- Am o nouă acţiune. Am completat formularul, îl las la dvs.?
- Aţi depus declaraţia cu activitatea din ultima lună?
- ?!? Trebuie s-o depun lunar?
- Păi altfel cum ştim ce-aţi făcut?
- Păi ...
- Plătiţi penalizare la colega la ghişeu, apoi reveniţi la mine cu activitatea pe ultimele 3 luni şi cu noua ispravă.

...

- Am avut completare la acţiunea colegului, am înregistrat-o ieri şi nu apare în listă.
- Cum îl cheamă pe coleg?
- Gigi Berlogea.
- E vorba de ultima acţiune? Sunt 120 de completări care aşteaptă încă de săptămâna trecută. Colega e ocupată cu noile conturi ... s-ar putea să mai dureze.
- Cam când să verific din nou?
- Păi săptămâna viitoare, luni-marţi, că vineri avem program redus şi pe urmă e weekend.

Facebook administrat de statul român.

luni, 23 august 2010

Instrucţie pentru karaoke

La începutul clasei a 5-a profu' de muzică făcea selecţia pentru cor. Trecea pe la fiecare pe la bancă şi ne punea să cântăm o bucată dintr-un cântec. La unii zăbovea 1-2 minute, la alţii se hotăra în 20-30 secunde.

La mine a durat 2 secunde. Cât să deschid gura şi să scot nişte sunete. Profu' a făcut o figură ca şi cum ar fi muşcat o felie de lămâie şi mi-a zis să stau liniştit.

20 ani mai târziu am mers prima oară într-un club de karaoke. Suedezii sunt pasionaţi de karaoke şi au multe cluburi speciale pentru asta. Speciale şi ciudate.

7 oameni ne-am înghesuit într-o cameră de mărimea unei bucătarii mici de garsonieră din Militari. Am primit 2 microfoane, 2 meniuri cu cântece şi-o telecomandă. E ciudat să te auzi în microfon într-o cameră de 5mp.

Până acum am evitat să cânt karaoke. Asta pentru că ştiu ce se aude când încerc să deschid gura melodios. Dar după câteva pahare de vin, vocea mi se schimbă şi capătă valenţe artistice.

După această prima sesiune reuşită de karaoke, am câteva sfaturi pentru alţi începători fără speranţă:
  • Alegeţi piese pe care le ştie toată lumea şi care-i stimulează şi pe ceilalţi. Exemple: Reel 2 Real - I like to move it, O-zone - Dragostea din tei.
  • Sau mergeţi pe piese imposibil de cântat şi care degenerează într-un haos ilar. Exemplu: Eminem - Without me.
  • Pe cât posibil să nu rămâneţi singur(ă). Ceilalţi vor suporta doar 2 secunde zgomotul. Cam cât profu' de muzică.

duminică, 15 august 2010

Alergarea de la miezul nopţii

În jurul meu e o mare de lămâi în mărime umană. Toţi purtăm tricouri galbene fabricate în Cambodgia.

Pantoful drept e prea strâns. Lărgesc un pic şiretul. Acum e prea larg. Îl strâng la loc. E iar prea strâns. Mă-mpac cu ideea.

Începe să se audă muzică. Din ce în ce mai tare. Nişte fete dansează pe o scenă minusculă lângă drum. Cineva declanşează un pistol, semn că putem începe s-alergăm. Dar este imposibil. E plin de lămâi.

Încep totuşi să mişc din picioare. Cineva mă calcă pe călcâi şi-mi deface pantoful cu pricina. S-a dus naibii aranjamentul. Nu mai contează.

Încep să mă strecor printre oameni. Nu se mai aude muzică. Se aud doar paşi. Din când în când cineva strigă ceva de pe margine. 

Pe un pod e un afiş care zice că mai sunt doar 7300m. Halal încurajare. Practic zice că suntem încă la început. Nu mă impresionează negativ, dar nici nu mă motivează.

Cineva în faţa mea miroase a transpiraţie. Folosesc prilejul ca pe o motivaţie să accelerez. A fost una din cele mai calde zile din an.

Unii deja au obosit şi au comutat pe mers. Încep să calc pe nişte pahare din plastic aruncate pe jos, şi observ un stand cu apa în apropiere. Îl ignor, n-am timp. 

Încă e înghesuială. Mă întreb dacă şi când se va împrăştia mulţimea. Mi se pare că mă mişc în lateral mai mult decât înainte. O trupă cântă live pe o scenă.

Începe urcuşul. Majoritatea încetinesc. Încerc să menţin ritmul. Pe alocuri drumul se îngustează şi nu pot face altceva decât să reduc viteza. Schimbările de ritm îmi consumă din energie. Altă trupă cântă live pe o scenă.

Intrăm pe o porţiune mai largă. O folosesc drept prilej să înaintez prin mulţime. Dau de un miros plăcut de parfum feminin. Zăbovesc niţel în spatele purtătoarei cât să-mi revin după sprint.

"N-am găsit nici un mesaj în nici un fel de sticlă/Cred că nu există/Da' prietenii îmi zic: Insistă" îmi cântă Paraziţii în căşti. Alt stand cu apă. Trebuie să mai fie doar vreo 3km până la final, aşa că-l ignor şi pe ăsta. "Vagabonţii doar trag, trag, trag". Trag şi eu la deal. Altă trupă cântă live pe altă scenă.

Pe la Slussen îi văd pe margine pe Radu, Anca şi Dace. Ei nu mă observă. Îi ating din mers pe umeri şi-mi însuşesc nişte chiuituri pe care le aud în spate. Am avut şi eu suporteri pe traseu.

Trec de ultima curbă şi văd în depărtare luminată poarta de la linia de sosire. Strada e largă, e mai mult spaţiu. Sprintez, dar obosesc după vreo 200m.

Trec linia de sosire. Multă lume buluc. Transpiraţia fierbe în aer. Primesc o banană şi-o medalie, în timp ce absorb lacom orice gură de aer neîncălzit.

Stockholm Midnightrun 2010.

marți, 10 august 2010

Încălţare pentru alergare

În aeroport mi-a atras atenţia o carte a lui Haruki Murakami, "Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă". Nu mai citisem nimic de Murakami, iar titlul ăsta mă atrăgea pentru că în ultima vreme am devenit din ce în ce mai interesat de alergat.

Citind cartea, am realizat că nu mă compar nici pe departe cu Murakami. Cei 20 şi un pic de km făcuţi de mine săptămânal pălesc în faţa celor 70 ai lui. Şi eu nici n-am participat la douăzeci şi cinci de marathoane. Ba aş zice chiar la nici unul.

Am început să alerg pentru că doream să mă ridic de pe scaun, iar alergarea este un sport la îndemână. Îl poţi face aproape peste tot, şi nici nu îţi trebuie echipament. Poate doar un gadget gen ipod, pentru că după un timp simţi nevoia să asculţi muzică sau un ebook, întâi ca să nu-ţi mai auzi gâfâielile rezultate din istovirea prematură, şi apoi ca să ai un partener pe care să-l asculţi fără să fie nevoie să te storci de energie pentru a-i răspunde.

În timp am aflat că încălţările sunt foarte importante. Este un truism, dar un începător ca mine începe să le dea atenţie abia când încep să-l doară picioarele. Amân de prin primăvară să-mi cumpăr nişte încălţări individualizate. În urmă cu un an nici nu ştiam că există magazine unde îţi analizează felul cum calci pentru a-ţi recomanda încălţările optime. Sâmbătă am dat o fugă până la unul din ele.

Întâi m-au pus să mă urc desculţ pe un suport din sticlă cu nişte oglinzi, cu ajutorul căruia se vede în ce zone ale tălpii se creează presiune şi în care nu. Apoi mi-au dat o pereche de tenişi simpli, cu care am urcat pe o bandă de alergat. O cameră mi-a filmat mişcarea picioarelor, iar apoi înregistrarea a fost redată cu încetinitorul, pentru a urmări cum calc în alergare. Calc precum Donald Duck.

După ce s-a lămurit cu cine are de-a face, vânzătorul a apărut întâi cu o pereche de Saucony vopsiţi într-un roşu detestabil. După ce i-am încercat pe bandă, am mai probat o pereche Adidas cu o culoare care mângâia plăcut retina, dar care îmbrăcau un pic ciudat piciorul. În carte Murakami menţionează că foloseşte pantofi Mizuno, pe care îl descrie drept un brand cu design simplist, fără zorzoane. Mie mi s-au părut a fi cei mai împopoţonaţi de pe raft. Am ales în final o pereche New Balance, într-o culoare aproape neutră, gri cu zone lucioase şi cu inserţii verzi, care părea ca turnată pe labe.

La casă am găsit şi nişte gel lubrifiant pentru sfârcuri. Până acum câteva săptămâni doar auzisem de problema numită "frecare de sfârcuri", pe care am avut "plăcerea" s-o simt pe propia piele (sau pe propriile sfârcuri). Practic, pe durată lungă, tricoul freacă sfârcurile până la sânge. Arată cam aşa. Gelul s-a dovedit a fi eficient. La fel şi încălţările.