marți, 7 septembrie 2010

Sforăitul interzis

Mă-nvârteam într-o seară pe lângă blocul unde locuiam. Pe trotuar venea o fată pe care o mai vedeam din când în când prin cartier. Avea blugi din ăia mulaţi elastici. M-am dus şi i-am dat o palmă peste fund. Nu mi se putea întâmpla nimic, era doar un vis.

Aveam vreo 14 ani când am facut cunoştiinţă cu visele lucide.

Un vis lucid este ceea ce se întâmplă atunci când respectivul adormit e conştient că visează. Şi aici, zic experţii, unii visători conştienţi îşi pot chiar controla visul. Am trecut prin ambele stări. După câteva vise în care am fost observator conştient am reuşit să preiau controlul şi să fac diverse chestii diferite de ce-aş fi făcut în realitate. Dar perioada cu bucurii nocturne n-a durat prea mult.

Am văzut ieri Inception. Ăla cu Leonardo di Caprio. Filmul abordează cumva ideea de vis lucid. Trage puţin de ea, îi face nod la ambele capete şi apoi o năclăieşte într-o mocirlă de dialoguri în viteză, cu intenţia de a mă amăgi să cred firul poveştii. M-am simţit dus de nas, dar îl recomand. Leonard joacă bine, ca de obicei, iar Christopher Nolan cred că a văzut vreun documentar despre România. Spre final apare o construcţie sinistră prin nişte munţi acoperiţi de zăpadă, construcţie cu un iz perimat care mi-a amintit de hotel Rarău.

Acum nu prea mai visez. Iar când se întâmplă, e de obicei ceva anapoda, din care nu-mi mai amintesc nimic. Sunt curios să ştiu ce mai face fata din cartier. Poate s-a făcut mare. Dar nu prea mare.