sâmbătă, 30 martie 2013

Recenzia unei urcări în fugă

Nu este un secret pentru nimeni faptul că nu mai sunt în formă. Acesta însă nu constituie un motiv serios pentru a nu mă înscrie, în scopul de a mă face de râs, la una din competițiile sportive din București, și anume Tower Center Up Run
 
Partea cea mai interesantă pentru mine a fost înainte de start, poate și pentru că a durat mai mult decât cursa. Lumea stătea adunată aproape intim la intrarea în casa scărilor, așteptându-și rândul. Fiecare pornea în ordinea numărului asociat, la intervale de 10 secunde, pentru a nu se produce îmbulzeală. Eu am avut numărul 053 și îmi petrecusem deja ceva timp căutându-l pe 052 că să-l intimidez, cu amenințări cum că-l voi depăși fără milă. Nu l-am găsit. În aceste condiții mi-am îndreptat atenția spre 051, un băiat liniștit, care mi-a spus calm că amenințările mele îl lasă rece, el fiind fumător, locuind la parter și neavând nici-un zel în direcția către vârf. Timpul lui a fost cu 20 secunde mai bun decât al meu. 
 
De îndată ce-am trecut de poarta de start, am sprintat cu viteză maximă pe cei aproximativ 10m până începeau scările. Asta făcea parte din strategia mea de a câștiga câteva secunde în plus, strategie pe care o aplicam cu un firav succes la probele de rezistență de la orele de sport din liceu. Dar nu vă entuziasmați, secundele (sau poate secunda) câștigate au fost pierdute la final când am virat dreapta, ca și până atunci, dar de data asta într-o ușă închisă. Traseul continua în plan orizontal, în stânga, spre linia de final, dar marcajul lipsea. 
 
La etajul 3 văd în capul scărilor o cameră de filmat pe care un domn o ținea pe umăr. Poziția mi-a dat de înțeles că filmează, așa că sprintez și zâmbesc în același timp, pentru a ieși bine în cadru, dar scot și limba ștrengărește, semn că treaba e floare la ureche. Presupun că asta e secvența la care s-a referit maică-mea când mi-a zis că m-a văzut la televizor urcând pe scări și că-mi stătea bine în tricoul galben. Mai târziu nici maica-mea n-ar fi zis că mai arătam bine.
 
La etajul 5 comut de la pasul care acoperă două trepte, la cel de-o treaptă. Tot la etajul 5 avea să se urce mai târziu, în liftul pe care-l luasem la coborâre, un puști de 8 ani, gâfâind. "Am obosit, mă dor picioarele, mă duc la șah", avea să-i spună unui domn, care gâfâia și el. L-am privit cu admirație, șahul fiind singurul sport pe care-am reușit să-l practic mai mult de două săptămâni în copilărie. Adică vreo patru ani, care mi-au conferit statutul de adversar de temut pe puntea feribotului Navimag de la sud de Chile, douăzeci de ani mai târziu. Dar despre această poveste de succes moderat poate într-un episod viitor.
 
Să revenim la cursa de azi. Sunt acum la etajul 9, unde urcarea pe scări se dovedește a fi ceva special. Constat că nu mai pot alerga și e cazul să încep să merg. Merg spre etajul 10, unde apare o altă cameră, călăre pe umărul unui alt domn. Nu mai este nevoie să scot limba și aici, atârnă deja afară.

La etajul 11, o fată dintre organizatorii de pe traseu mă întreabă "mai puteți?". Îi răspund afirmativ la obrăznicie, care mă motivează să reiau sprintul. Îl reiau pentru vreo cinci trepte, apoi revin la mersul istovit de dinainte.

De pe la etajul 15 am inceput să am halucinații. Iepuri gigantici îmi zâmbeau, câteva marmote cu pălării improvizate din staniol îmi făceau poze cu mobilele, iar zona cu trepte dintre etaje se contorsiona într-un fel de banda Moebius. Dupa ce m-am izbit de ușa de la etajul 22 de care ziceam mai sus și m-am trezit pe culoarul spre sosire, am sprintat pentru efect de sfârșit într-un stâlp cu abțibilduri ale sponsorilor pe care eu l-am vazut ca finish, și-am ricoșat intr-un mod fericit fix prin poarta de final, intrând intr-un cor de oameni care tușeau la unison, probabil din cauza aerului rece și uscat.

Desi aceasta nu este o poveste de succes, sau mă rog, un succes mediocru (citiți aici o poveste de succes), masa și dansul au avut loc la restaurantul Naser, unde Devotat susține că se găsește cel mai bun humus din București.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu